Incepand de astazi, il gasiti pe Apolodor pe www.apolodorisme.ro Grabiti-va, cat mai sunt locuri 
Asa cum era de asteptat, pe Apolodor l-a apucat din nou dorul de duca. Cat de curand (“intr-o luni… sau intr-o joi?” ) se va muta, dar nu inainte de a fi totul pregatit ca la carte.
“Savantul are par pe frunte. Vom reveni cu amanunte.”
Cei care ma cunosc stiu ca citesc destul de repede. Totusi, probabil ca nu s-au gandit niciodata ca voi ajunge la performanta atinsa astazi: o carte de aproximativ 160 de pagini, citita in 3 minute! Nici nu a fost nevoie sa o mai cumpar, am lasat-o pe raft (la Kaufland, mai precis, la standul de carti).
Despre ce este vorba? Este vorba despre cartea “Tot ce stiu barbatii despre femei” a lui Knott Mutch (!!! ), in varianta revizuita si adaugita fata de editiile anterioare (care cuprindeau mai putine pagini, din cate am inteles). Inca sunt sub puternica impresie a mesajului, asa ca imi gasesc greu cuvintele. Deocamdata, pot spune doar atat: daca sunteti barbati, va urez sa nu va daruiasca nimeni niciodata cartea asta, iar daca sunteti femeie si planuiti sa o daruiti cuiva, macar nu spuneti cine vi-a vandut pontul.
Cei supercuriosi, pot rasfoi cateva pagini din carte aici. Cat despre pret, ea costa 120 de mii, dar eu recomand totusi varianta cu 5 mii platiti pentru carucior la intrare in magazin si recuperati la iesire cand, va garantez, veti fi un cu totul alt om.
Printre articolele din ziarul Cotidianul din 13 iulie 2007 am gasit unul care mi-a atras atentia in mod deosebit. Este vorba de articolul lui Teodor Baconsky, cu titlul “Ai grija de ce urasti”.
Pornind de la realitatea din societatea romaneasca contemporana, autorul lanseaza ideea ca, in mod paradoxal, ura este “cimentul” care ii leaga (!!!) pe comunisti de anticomunisti si care, surprinzator, garanteaza tocmai supravietuirea ambelor tabere. Baconsky aminteste despre “legaturile de respingere” (concept greu de inteles, desi destul de usor observabil), legaturi care consolideaza cuplurile de tip stapan-sclav, aliat-adversar etc. “Normal ar fi fost ca anticomunisti sa organizeze funerariile vechiului regim”, spune Baconsky, dar acest lucru nu s-a realizat. Ambele tabere merg inainte, chiar daca temporar una dintre ele pare greu ranita; ura celeilalte o tine in viata.
Ideea aceasta m-a dus cu gandul la lucruri mai marunte, cum sunt cele din propria-mi viata. Nu mi-am rezolvat nici pe departe problema urii. Inca am resentimente puternice fata de cateva persoane (putine, ce-i drept). Mi-am dat seama ca, de multe ori, ei sunt stapanii mei. Imi influenteaza actiunile sau gandurile, si ii simt de multe ori ca si cum i-as cara in spate, chiar daca de multe ori ei habar nu au de asta. Legaturile acestea “de respingere” induc motivatii si energii negative (combinate cu alte sentimente reactive, cum ar fi de exemplu autovictimizarea) de care, de multe ori, devenim dependenti. E drept, ele sunt mult mai la indemana si chiar aduc satisfactii marunte pe termen scurt, mentin taberele in viata, dar le si obliga sa bata pasul pe loc. Pe termen lung toata lumea pierde.
Desigur, e greu sa tai “legaturile de respingere”, pentru catva timp vei fi dezorientat (pana acuma stiai ce sa faci, sa-i faci in ciuda la celalalt), sa devii proactiv si sa-ti cauti drumul independent de cel pe care-l urai (presupunand ca impacarea nu mai este sub nicio forma realizabila). Dar daca vrem sa castigam batalia, lucrul acesta este absolut necesar. Singura idee care imi vine in minte este ca atunci cand iubirea nu mai e posibila iar ura nu e o solutie, iesirea din criza este data de indiferenta.
La sfarsitul articolului, Theodor Baconsky (licentiat in teologie) sugereaza ca desprinderea de trecut si suprimarea oricarui reflex al lui in viata noastra se face numa prin conectarea “la sursa originara a creativitatii. Adica la Dumnezeu.”
P.S. Un alt punct de vedere asupra indiferentei il gasiti aici.
…cand nimic nu ai a spune,
Însirand cuvinte goale
Ce din coada au sa sune.”
…zicea Mihai Eminescu, da’ ma indoiesc ca isi inchipuia cam cat de mult se va stradui lumea sa-i dea dreptate. Caci cum altfel decat “cuvinte goale” am putea numi productiile semi-dadaiste ilegal numite “versuri”, ambalate intr-o muzica second-hand* si livrata la pachet cu doua, trei sau patru domnite si tot atatea perechi de sani, cat mai la vedere (ca sa uitam de durere, na! uite ca nu ma las nici eu )?
Asta tot n-ar fi mare lucru, dar cand te gandesti ca “marfa” asta le este livrata tinerilor pe post de standard in literatura, comunicare, exprimare si comportament sentimental (ca sa nu zic mai mult), multe lucruri incep sa aiba o explicatie (de exemplu notele de la bac la limba romana). Si cand zic “standard” vreau sa zic ca de multe ori aceasta este singura lor legatura cu literatura, comunicarea etc etc.
Am pus mana pe un fisier cu vreo 100 de pagini de versuri de la Candy, Blondi, Bambi, Andre si… hm… cred ca Genius. In fine, nu conteaza, deja avem “esantion reprezentativ”. Aveam eu o idee despre nivelul “scrierilor” de-acolo, dar curiozitatea m-a impins sa ma documentez mai serios. Am rezistat pana la pagina 20 
Am remarcat din prima nivelul filozofic ridicat (Viata intreaga-i un drum/Ce va trece ca un fum/Ceru-i sus, marea-i jos/Dragostea e un crez frumos – Candy-Lacrimi) , dar si o buna dexteritate in manuirea verbelor /cm2 (Ce mult as vrea/Spre inaltimi sa pot zbura/Si inima mea in cer sa pot/S-o pot lasa – aceleasi Candy-Lacrimi**). S-ar fi putut si mai bine, cu putin efort; era frumos sa fie cate un “sa pot” in fiecare vers. Sunt sigur ca pe urmatorul album se va remedia problema. Am ramas placut impresionat si de consecventa in folosirea rimelor. Best of: “mare” rimeaza intotdeauna cu “soare”, urmate indeaproape de “mine” – “tine” (cam 80% din cazuri, din ce am vazut). Mai merita amintite “te iubesc” care rimeaza de obicei cu “te doresc”, “noapte” cu “soapte” si lista poate continua (numa sa fie cine sa o faca, nu contati pe mine). Oricum, cred ca au ei un nomenclator de rime obligatorii, altfel nu imi explic.
Mai putin bagate in seama sunt metaforele (luate direct din cartea de telefon, din cate imi dau seama), rare tentative de personificari (Lacrimile plang…) precum si niste epitete, pe care le-am zis eu, da nu se pot scrie aici.
Trebuie sa recunosc, sunt si lucruri care ma depasesc. De exemplu: “Mi-ai fost si sora si iubita si mama uneori” (aaa, uite ca aveam si versuri de la Pepe, sa stiti ca citesc mai departe poate dau si de Oana Zavoranu). Am o vaga banuiala ca trebuie o anumita varsta ca sa intelegi lucruri de genul asta. Nu stiu daca am nervi totusi 
In mare, cam asta e. Dupa cum vedeti, o gasca de oameni ne iau de prosti in timp ce noi ii luam pe ei de destepti. Va rog un lucru: data viitoare cand ascultati o melodie de genul asta, luati-va timp si scrieti versurile pe o hartie, apoi cititi-le cu voce tare, sa vedeti cum se schimba perspectiva 
* Pentru fanii Andre, Candy, Bambi, Blondi etc pe care Google i-a trimis din greseala pe pagina asta, trebuie sa explic ca atunci cand am zis “second-hand” voiam sa zic “plagiat”. Asta ca sa nu fie niciun dubiu.
**Vazand eu ce potential are melodia Lacrimi de la Candy, m-am pus sa o ascult. Cand colo, o preluare (era sa zic parodie) a piesei Tears in Heaven a lui Eric Clapton. Pai sa nu ti se urce sangele in cap? Ziceti voi.
Anul acesta, la Classical BRIT Awards (un fel de MTV Music Awards, dar pentru muzica clasica, cu artisti din Marea Britanie) printre nominalizatii la sectiunea “Cel mai bun album” s-au numărat Paul McCartney (care de altfel a si castigat!) si Sting. Cum a ajuns Sting in clasamentele de muzica clasica vom vedea in randurile urmatoare.
Este binecunoscut faptul ca oamenii care ajung sa se realizeze (financiar, in special), plictisiti de lucrurile obisnuite, au tendinta sa isi satisfaca tot felul de “mofturi”. Cumpara insule sau cluburi de fotbal pentru distractie, zboara in Cosmos si lista poate continua cu tot felul de lucruri, care mai de care mai trasnite. Nu stiu cat de plictisit a fost Sting de ceea ce facuse pana atunci, dar cert este ca ultima “trasnaie” i-a iesit lata de tot. Asa de lata, ca nu m-as mira ca peste cativa ani sa ajunga material didactic.
The Journey & The Labyrinth este numele “trasnaii”, DVD+CD continand muzica compusa de John Dowland (1563-1626). Este rezultatul colaborarii dintre Sting si Edin Karamazov, ultimul fiind un renumit lautist, originar din Bosnia. O realizare ca te intriga inca de la inceput, avand in vedere genul muzical abordat, total diferit de repertoriul obisnuit al lui Sting. Dupa propria lui marturisire, muzica lui John Dowland il pasioneaza de vreo 20 de ani, iar intalnirea cu Edin Karamazov a fost decisiva pentru aparitia albumului. Veti fi surprinsi de vocea lui Sting care se aude cu totul altfel acompaniata numai de lauta, precum si de interpretarile in maniera personala, diferite de interpretarile specializate in acest gen de muzica. Se pare ca lui Sting nu i-am pasat de sabloane si de obiceiuri, si poate ca a facut mai bine.
Recomand in special DVD-ul, o combinatie fascinanta de muzica (inclusiv imagini dintr-un concert live la biserica St. Luke, Londra), discutii despre viata lui John Dowland impreuna cu doi muzicologi precum si fragmente din corespondenta compozitorului, toate acestea incercand sa construiasca o imagine de ansamblu asupra personalitatii lui John Dowland si a epocii in care a trait. Mie, cel putin, mi-a starnit dorinta de a afla mai multe informatii si Google de-abia asteapta sa te ajute.
Iar daca cineva nu va fi impresionat de muzica, sunt sigur ca locurile unde au fost facute filmarile, doua resedinte a lui Sting din Italia si Anglia, il vor face invidios, asa cum m-au facut si pe mine.
PS. Aici gasiti un articol al carui autor nu a fost la fel de impresionat de albumele lui Sting si Paul McCarney. De asemenea aici piesa care imi place cel mai mult de pe acest DVD, intr-o varianta prezentata la BBC.
Ca si cum nu era de ajuns cate fete sunt pe centura si prin baruri, mai nou ne-am scos la produs si copiii. De la fetele duse de mici la gimnastica sa sufere bataie si infometare cu gandul ca aia mica va salva familia din saracie, pana la Cleopatra Stratan, trimisa pe scena la 3 ani sa castige pumnul de bani pe care tatal ei nu l-ar castiga in veci prin metode normale, zici ca s-a pornit o cursa a inarmarii (faza pe familie, vecini si cunostinte) in care armele sunt propriii copii iar munitia este numarul de miss-uri castigate. Un soi de circ global in care animalele, oricum pe cale de disparitie, au fost inlocuite cu copii, ca de-aia sunt destui.
Nu-i asa ca sunt draguti acolo pe scena, dand din solduri la o varsta asa de frageda? Nu-i asa ca e bun mititelu de el, care de la 4 ani face meditatii la engleza germana si ebraica, stie sa citeasca (inclusiv in Braille, ii va folosi nu peste mult timp cand isi va pierde vederea prematur), canta la 2 instrumente si are 5 aparitii la TV (cu 3 mai multe decat numarul ocaziilor in care a iesit afara sa se joace cu copiii, numar care se va dubla sau, cu putin noroc, chiar tripla in urmatorii 10 ani)? Asa-i ca-s scumpi?
Daca ai zis “Da!”, as vrea sa te vad luat pe sus, imbracat “de scandal” si aruncat pe o scena, cu luminile in ochi, 3000 de oameni in sala si 7 camere filmandu-te din toate unghiurile, si pun pariu cu tine ca daca vreunul din sala zice “Ce dragut e!” il faci farame la final. Dar, desigur, copiii sunt mici si rezista mai usor, nu?
Da, rezista. Pana intr-o zi.
…Pana intr-o zi cand, nu se stie de ce, ia o arma si impusca tot ce intalneste in cale.
…Pana intr-o zi cand, satul sa tot fie singuraticul, tocilarul, neintegratul, cel care nu stie sa se joace, sa glumeasca, sa poarte o conversatie, se satura de vioara, de ebraica, de Cioran si iese pe poarta, hotarat sa recupereze timpul pierdut, daca se mai poate. Si iesit ramane.
…Pana intr-o zi cand, de frica sa dea fata cu parinti, sa le spuna ca a luat doar premiul II si sa vada privirea aceea binecunoscuta, din care intelege ca 14 medii de FB si una de B dau un total care e sub standardul lor si nu e suficient ca ei sa-l iubeasca, ei bine, decat sa simta toate astea, prefera sa isi puna streangul la gata sau sa bea otrava de sobolani.
…Pana intr-o zi…
Oameni buni, dragi parinti, bai disperatilor, lasati copiii sa se joace in felul lor! Lasati-i sa se prosteasca pe limba lor si daca se poate prostiti-va impreuna cu ei pe aceeasi limba. In loc sa-i bombardati cu meditatii la toate materiile, mai bine incercati sa descoperiti ce-i place mai mult si ce stie sa faca mai bine, si insistati acolo. Lasati-l sa-si dezvolte creativitatea si induceti-i setea de cunoastere. Si daca totusi copilul vostru e “prostu satului”, aratati-i ca-l iubiti asa cum e si ajutati-l sa devina Om. Oricum de roboti cu fata de copil e plina lumea.
Poate ma insel. Stiu ca nu devin foarte popular vorbind impotriva Cleopatrei Stratan, de fapt impotriva parintilor ei. E drept ca nu am copii, poate ca daca as avea mi-as schimba parerea. Dar promit ca, daca nu voi primi o lumina noua intre timp, atunci cand voi avea copii voi face tot posibilul ca inainte de a-i invata engleza, ebraica, vioara si dansul din buric, sa ii invat ce inseamna cinstea, sinceritatea, dragostea si cum Il pot gasi pe Dumnezeu. Si, daca ma gandesc bine, dansul din buric nu o sa-i invat defel
Asa, pentru siguranta, careva dintre voi faceti un print la chestia asta si daca veti vedea ca nu ma tin de cuvant, veniti la mine si aruncati-mi-o in fata, poate asa ma voi trezi.
Desi sunt un cititor pasionat al saptamanalului Academia Catavencu, am fost multa vreme deceptionat de siteul publicatiei. Pe langa faptul ca era cu plata, lucru oarecum de inteles (desi majoritatea publicatiilor au editii online gratuite), siteul avea aspectul unui proiect scolar parasit inainte de terminare. Odata cu intrarea publicatiei in trustul Realitatea, devenit Realitatea-Catavencu, lucrurile au inceput sa se schimbe, mai intai prin proiectul www.facemcatavencu.ro iar incepand de azi, 4 iulie, cu noul site Academia Catavencu.
Prima impresie este de usoara dezordine, de rubrici aruncate in pagina cam la intamplare. Probabil impresia aceasta este indusa de obisnuinta cu siteurile cotidienelor “normale”, dupa cum se stie Academia Catavencu nefiind nici cotidian, nici “normal” . Poate peste cateva saptamani, dupa ce ma voi fi obisnuit cu siteul, impresia va fi alta.
Momentan, pe site apar o parte dintre articolele din editia tiparita, plus cateva rubrici speciale (mi-a atras atentia “Jurnalul de cazarma”, al Simonei Tache, dupa cum se stie, singura femeie din redactie )
Ceea ce-mi place in mod deosebit este aplicatia prin care poti rasfoi revista atat online cat si offline. Astfel, esti directionat catre siteul www.ecatavencu.ro unde dupa o inscriere rapida ai acces la editia curenta in format e-paper. Merita sa dati macar o tura pe-acolo, 2 luni de acum inainte lucrurile sunt gratuite. Apoi…
Ei, aici m-au dat gata. Pentru a avea acces la aplicatia aceasta dupa ce va expira perioada gratuita, preturile sunt asa:
- abonament 1 luna: 20 RON (ceea ce echivaleaza cu pretul a 8 reviste, deci nu prea merita)
- abonament 3 luni: 30 RON (echivalent a 12 reviste)
- abonament 6 luni: 45 RON (echivalent 18 reviste)
- abonament 12 luni: 75 RON (echivalent 30 reviste)
Partea cea mai tare abia urmeaza: pentru fiecare abonament la editia online, primesti si un abonament la editia tiparita. Il poti trimite la tine acasa, la un prieten de-al tau sau daca renunti va fi trimis la o biblioteca publica Mi se pare deosebit de avantajos, pentru cei care isi cumpara oricum ziarul.
Deci, dupa “Cititorii nostri sunt mai inteligenti decat ai lor”, au lansat si “Userii nostri sunt mai inteligenti decat ai lor”. Cu web-designerii mai sunt insa unele probleme
PS: Pe blogul lui Liviu Mihaiu (pe care nu a mai postat din decembrie 2006 !!!) am gasit un post interesant . Il recomand in special soferilor.
Cu vreo doua luni in urma, s-a difuzat o stire despre moartea a 3 crestini misionari in Turcia. M-a tulburat putin, dar am uitat repede. De curand, am primit un mail care continea detalii cu privire la acest lucru (din cate mi-am dat seama, mesajul circula in comunitatea virtuala crestina). E lunga dar merita citata. Eu personal am ramas fara cuvinte.
Dragi prieteni,
Ultima saptamana a fost plina de intristare. Multi dintre voi poate ati auzit deja de pierderea cumplita pe care am suferit-o intr-un incident care a avut loc in Malatya, o provincie turca la 450 km nord-est de Antiohia, orasul in care credinciosii au fost numiti pentru prima data crestini. (Fapte 11:26).
Miercuri dimineata, 18 aprilie 2007, Tilman Geske, un misionar german in varsta de 46 de ani, tatal a trei copii, s-a pregatit sa mearga la birou, si-a luat ramas bun de la sotie si copil, lasandu-i o amintire de nepretuit: „La revedere, fiule, te iubesc.”Tilman inchiriase un birou de la Editura Zirve, unde pregatea un nou studiu biblic in limba turca. Acolo era si biroul Bisericii Evanghelice din Malatya.
Editura Zirve apartine bisericii, tipareste si distribuie literatura crestina in Malatya si in orasele din estul Turciei.
intr-o alta zona a orasului, pastorul Necati Aydin, in varsta de 35 de ani, tatal a doi copii, si-a luat ramas bun de la sotie si a plecat si el la birou. in acea dimineata, urma sa tina un studiu biblic si o intalnire de rugaciune la care participau de obicei mai multi credinciosi din oras. Si Ugur Yuksel se indrepta spre studiul biblic.
Niciunul dintre acesti barbati nu stia ca acel studiu biblic avea sa fie testul ultim si aplicarea suprema a credintei lor, care aveau sa se incheie cu intrarea lor in slava, primirea coroanei neprihanirii din partea lui Hristos si a onoarei din partea tuturor sfintilor care-i asteptau in prezenta Domnului.
intr-o alta parte a orasului, 10 tineri cu varsta sub 20 de ani, definitivau detaliile supremului lor act de credinta, punerea in practica a dragostei lor pentru Allah si a urii lor fata de infideli, considerati de ei dusmanii Islamului.
In duminica invierii, cinci dintre acestia fusesera la o evanghelizare la care se putea intra doar pe baza de invitatie, organizata de pastorul Necati si ai sai, in sala de conferinta a unui hotel din oras. Acesti tineri erau cunoscuti de credinciosi drept „cautatori”. Nimeni nu stie ce s-a intamplat in inimile acestor oameni, in timp ce au ascultat Evanghelia. Au fost oare atinsi de Duhul Sfant ? Au fost convinsi de pacat ? Au simtit Evanghelia in strafundul inimilor ? Astazi, avem doar inceputul povestii lor.
Acesti tineri, dintre care unul este fiul unui primar din provincia Malatya, fac parte dintr-un „tarikat” adica un grup de credinciosi fideli Islamului. A face parte din Tarikat este un lucru demn de foarte mult respect. De fapt, se spune ca nimeni nu poate ocupa o functie publica daca nu este membru intr-un tarikat. Toti acesti tineri locuiau in aceeasi camera de internat, in timp ce se pregateau pentru examenele de admitere la facultate.
Tinerii si-au procurat arme, cutite de bucatarie, franghii si prosoape pentru actul final al slujirii lor fata de Allah. Stiau ca avea sa fie mult sange. Au sosit la timp la studiul biblic, in jur de ora 10.
Imediat ce au ajuns, studiul biblic a inceput. Dupa cum se spune, atacul s-a dezlantuit dupa ce Necati a citit un capitol din Biblie. Baietii i-au legat pe Ugur, Necati si Tilman cu mainile si picioarele de scaune si conform imaginilor video pe care ei le-au inregistrat cu telefoanele celulare, i-au torturat pe fratii nostri timp de aproape trei ore.
Urmeaza detalii ale torturii. Tilman a fost injunghiat de 156 de ori, Necati de 99 de ori, iar loviturile de cutit aplicate lui Ugur au fost prea multe pentru a putea fi numarate. Au fost eviscerati, iar intestinele le-au fost taiate in bucati chiar in fata ochilor lor. Li s-au taiat organele genitale si au fost obligati sa priveasca in timp ce aceste parti ale corpului lor erau distruse. Li s-au retezat degetele, li s-au taiat si spintecat nasul, gura si anusul. Probabil ca cea mai dureroasa parte a fost sa se priveasca unii pe altii in timp ce erau torturati.
Vecinii care lucrau in apropierea editurii au spus ulterior ca au auzit tipete, dar au presupus ca proprietarii se certau intre ei, asa ca n-au intervenit.
Intre timp, un alt credincios, Gokhan, si sotia sa au petrecut o dimineata placuta. El s-a trezit la ora 10, a luat micul dejun fara sa se grabeasca, iar spre ora 12:30, a ajuns impreuna cu sotia la birou. Usa era incuiata pe dinauntru si nu a putut deschide cu propria cheie. A dat telefon si, desi se facuse legatura, nu a auzit telefonul sunand inauntru. A sunat pe telefoanele mobile ale colegilor sai si, in sfarsit, Ugur a raspuns. „Nu suntem la birou. Du-te la intalnirea de la hotel. Acolo ne intalnim. Sosim si noi putin mai tarziu.”, a spus el intr-un mod surprinzator. in timp ce Ugur vorbea, Gikhan a auzit in telefon plansete si un mormait ciudat.
A telefonat la politie care a sosit in cinci minute. A batut la usa: „Politia! Deschideti!” La inceput, politistul a crezut ca este un caz de tulburare a linistii publice. Dar chiar atunci, s-a auzit un alt mormait, un geamat si o bolboroseala. Politistul a inteles clar ca era vorba de cineva care fusese ranit, si-a incarcat arma si a incercat in repetate randuri sa sparga usa. Unul dintre atacatori, speriat, a deschis usa politistului, care a fost martorul unei scene sinistre.
Tilman si Nicati fusesera macelariti, decapitati practic, intrucat li se taiase gatul de la o ureche la alta. in acelasi fel, procedasera si cu Ugur care se zbatea intre viata si moarte.
Cei trei atacatori au aruncat armele in fata politistului. intre timp, Gokhan a auzit un tipat pe strada. Cineva cazuse de la etajul trei. A alergat si a vazut un om la pamant, pe care l-a identificat ulterior ca fiind Emre Gunaydin. Suferise o trauma craniana majora si mormaia ceva ciudat. incercase sa coboare pe burlanul de scurgere, ca sa scape, dar s-a dezechilibrat si a cazut cu o bufnitura cumplita. Se pare ca era liderul principal al atacatorilor. Un alt atacator a fost gasit ascunzandu-se intr-un balcon de la un etaj inferior.
Pentru a descifra misterul, trebuie sa ne intoarcem 6 ani in timp. in aprilie 2001, Consiliul de Securitate Nationala a Turciei a inceput sa-i considere pe crestinii evanghelici o amenintare la adresa securitatii nationale, fiind intr-un fel un corespondent al Al Quaidei sau terorismului PKK. Afirmatiile facute in presa de liderii politici, jurnalisti si comentatori au alimentat ura impotriva misionarilor care, afirmau ei, ii mituiau pe tineri ca sa-si schimbe religia.
Dupa acea decizie din 2001, au inceput amenintarile si atacurile asupra bisericilor, pastorilor si credinciosilor. Bombe, atacuri fizice, verbale si scrise sunt cateva modalitati prin care au fost persecutati crestinii. Dar cea mai semnificativa a fost folosirea propagandei mediatice.
Din decembrie 2005, dupa o lunga sedinta privind amenintarea crestina, sotia fostului prim-ministru Ecevit, istoricul Iber Ortalyli, profesorul Hasan Unsal, politicianul Ahmet Tan si scriitorul propagandist Aytunc Altindal, fiecare in domeniul sau, au inceput o campanie de aducere in atentia publicului amenintarea reprezentata de crestinii care incearca „sa cumpere sufletele copiilor lor”. Au fost montate in secret camere video in biserici care au filmat serviciile religioase si care au fost folosite ca materiale de senzatie, pentru a promova frica si antagonismul fata de crestini.
Intr-un raspuns oficial televizat de la Ankara, ministrul de interne al Turciei a zambit cu superioritate in timp ce vorbea despre atacurile asupra fratilor nostri. in mijlocul revoltei si al protestelor publice impotriva acestui eveniment si in favoarea libertatii religioase si de gandire, presa si comentariile oficiale au transmis acelasi mesaj: „Sper ca v-ati invatat lectia. Nu vrem crestini aici.”
Se pare ca acesta a fost un atac organizat initiat de un lider adult necunoscut al unei grupari de tip tarikat. La fel ca in cazul asasinarii lui Hrant Dink din ianuarie 2007 si a preotului catolic Andrea Santoro in februarie 2006, se folosesc minori pentru comiterea asasinatelor religioase, fiindca simpatia publica pentru tineri este foarte puternica si ulterior au de infruntat pedepse mai mici decat un adult condamnat pentru acelasi delict. Chiar parintii ii incurajeaza pe acesti copii. Mama baiatului de 16 ani care l-a asasinat pe preotul catolic Andrea Santoro a privit in camera de filmat in timp ce fiul ei mergea la inchisoare si a spus: „Va sta acolo pentru Allah”.Tinerii implicati in ultimele crime sunt in prezent in inchisoare. Astazi, la stiri, s-a spus ca vor fi judecati ca teroristi, ceea ce inseamna ca varsta lor frageda nu va afecta strictetea pedepsei. Atacatorul Emre Gunaydin este inca la terapie intensiva. Investigatia se concentreaza asupra lui si a legaturilor sale, dar se spune ca va fi sortita esecului, daca acesta nu-si revine din coma.
Biserica din Turcia a raspuns intr-un mod care L-a onorat pe Dumnezeu, intrucat sute de credinciosi si zeci de pastori au venit cat au putut de repede, pentru a fi alaturi de micuta biserica din Malatya si pentru a-i incuraja pe credinciosi, pentru a rezolva problemele legale si pentru a-i reprezenta pe crestini in presa.
Cand Susanne Tilman si-a exprimat dorinta de a-si inhuma sotul in Malatya, guvernatorul a incercat sa se opuna, dar intelegand ca e imposibil, a raspandit zvonul ca „ e pacat sa sapi mormantul unui crestin”. in cele din urma, intr-un serviciu de inmormantare care-ar trebui sa fie consemnat in istoria crestinatatii pentru totdeauna, membrii bisericii din Adana, de langa Tars, au pus mainile pe lopeti si au sapat un mormant pentru fratele lor asasinat, intr-un cimitir armenesc parasit, vechi de 100 de ani.
Ugur a fost inmormantat de familia sa cu o ceremonie musulmana in orasul natal Elazig, iar logodnica sa, credincioasa crestina, privea din umbra cum familia si prietenii sai refuzau sa-i accepte, chiar si mort, credinta pe care Ugur o marturisise cu atata pasiune si pentru care murise.
Inmormantarea lui Necati a avut loc in orasul natal Izmir, unde a cunoscut credinta adevarata. intunericul nu intelege lumina. Desi bisericile si-au exprimat iertarea pentru acest incident, crestinii nu au fost considerati demni de incredere. inainte ca sicriul sa fie urcat in avion, pe aeroportul din Malatya, acesta a fost supus in doua randuri la examinare cu raze X, pentru ca autoritatile sa se asigure ca nu era incarcat cu explozibil. Aceasta procedura nu se aplica sicrielor musulmanilor.
Inmormantarea lui Necati a fost un eveniment frumos. Ca intr-un crampei de Cer, mii de crestini turci si misionari au venit sa-si exprime dragostea pentru Hristos si respectul fata de acest om care a ales sa moara pentru Isus. Sotia lui Necati, Shemsa, a spus lumii: „Moartea sa este plina de semnificatie, fiindca el a murit pentru Hristos si a trait pentru Hristos! Necati a fost un dar de la Dumnezeu. Ma simt onorata ca am trait alaturi de el, simt ca mi s-a facut o deosebita cinste. Vreau sa fiu vrednica de aceasta.”
Plini de curaj, credinciosii au aratat clar de partea cui sunt, la inmormantarea lui Necati, asumandu-si riscul de a fi vazuti in public si de a deveni, astfel, viitoarele tinte ale atacatorilor. Dupa cum era de asteptat, politia anti-tero a fost prezenta si i-a filmat pe toti cei prezenti la inmormantare, pentru a putea folosi materialul pe viitor.
Ceremonia a avut loc in fata Bisericii Baptiste Buca, iar el a fost inmormantat intr-un mic cimitir crestin de la periferia orasului Izmir.
Doi asistenti ai guvernatorului Izmirului au fost prezenti si au asistat in mod solemn la eveniment, chiar din randul intai. Zeci de agentii de presa au fost acolo, completand relatarea evenimentelor cu stiri transmise in direct si cu fotografii. Cine poate anticipa efectul avut de aceasta inmormantare asupra spectatorilor si telespectatorilor?! De fapt, acesta este inceputul unei alte povesti. Rugati-va pentru ei. Printr-un gest care a tinut prima pagina a celor mai importante publicatii din Turcia, Susanne Tilman, intr-un interviu televizat, si-a exprimat iertarea. Le-a spus reporterilor ca nu doreste razbunare. „Doamne, iarta-i ca nu stiu ce fac”, a spus ea, consfiintind din toata inima cuvintele lui Hristos, pe Calvar (Luca 23:34).
Intr-o tara in care razbunarea sange pentru sange este cel mai normal lucru posibil, in atentia bisericilor au ajuns extrem de multe relatari despre vieti schimbate prin aceasta declaratie a lui Susanne Tilman. O jurnalista a comentat declaratia acesteia: „A spus printr-o singura propozitie ceea ce o mie de misionari n-ar putea face intr-o mie de ani.”
Este foarte probabil ca misionarii din Malatya vor parasi zona, intrucat famillile lor au fost identificate public si au devenit astfel tintele unui oras ostil. Cei zece crediciosi care au ramas se ascund. Ce se va intampla cu aceasta biserica, cu aceasta lumina din intuneric? Mai mult ca sigur, se vor intalni in subteran. Rugati-va pentru intelepciune, ca fratii turci din alte orase sa mearga sa conduca o biserica ramasa fara lideri. N-ar trebui sa fim preocupati de marea cetate Malatya, o cetate care nu stie ce face? (Iona 4:11).
Cand pastorul nostru Fikret Bocek a mers luni, cu un frate, sa dea o declaratie la Directia de Securitate, a fost condus la Departamentul Anti-Tero. Acolo, era o harta uriasa ce acoperea intreg peretele, unde erau semnalate toate celulele teroriste din Izmir, indicate pe categorii. Cea mai evidenta lista cuprindea toate bisericile evanghelice din Izmir. intunericul nu intelege lumina. „Oamenii acestia care au rascolit lumea au venit si aici.” (Fapte 17:6)
Rugati-va pentru Biserica din Turcia. „Nu va rugati sa inceteze persecutia, rugati-va pentru perseverenta noastra,” ne indeamna pastorul Fikret Bocek.
Biserica a avut de castigat prin pierderea fratilor nostri; roadele din viata noastra, intarirea credintei, dorinta arzatoare de a raspandi Evanghelia pentru a lumina tot mai mult in intunericul Malatyei, nu sunt de regretat. Rugati-va sa rezistam opozitiei din exterior si, mai ales, rugati-va sa castigam luptele interioare, cu pacatul, care este slabiciunea care ne face cu adavarat neputinciosi.
Un lucru stim sigur. Isus Hristos a fost acolo cand fratii nostri si-au dat viata pentru El. A fost acolo, la fel ca atunci cand Stefan a fost omorat cu pietre sub privirile lui Saul din Tars. intr-o buna zi, filmarea mortii fratilor nostri ne va dezvalui poate mai multe despre puterea pe care stim ca Hristos le-a dat-o pentru a-si indura ultima cruce, despre pacea pe care Duhul Sfant le-a daruit-o, ca sa poata suferi pentru iubitul lor Mantuitor.
Stim ca nu i-a lasat singuri. Stim ca mintea lor era plina de adevaruri biblice care i-au intarit si i-au facut sa reziste, in timp ce intunericul incerca sa subjuge Lumina de nesubjugat a Evangheliei. Stim ca, asa cum au putut, cu o privire sau un cuvant, s-au incurajat unii pe altii sa ramana tari. Stim ca stiau ca, in curand, aveau sa fie cu Hristos. Nu stim amanunte. Nu stim in ce fel li se va face dreptate sau daca li se va face, pe acest pamant.
Dar rugati-va si dati-va silinta sa va rugati ca intr-o zi, macar unul dintre cei cinci baieti va cunoaste credinta adevarata, datorita marturiei facute prin moartea lui Tilman Geske, care si-a dat viata ca misionar pentru iubitii sai turci, si a marturiilor facute prin moartea lor, de Necati Aydin si Ugur Yuksel, primii martiri pentru Hristos din Biserica Turca.
Dupa cateva zile de agitatie, am reusit prin metode specifice (nu, nu e vorba de vechea mea prietenie cu Bruce Willis, mai incercati) sa pun mana pe ultimul film din seria Die Hard, numit Live Free or Die Hard sau Die Hard 4.0 (varianta beta, presupun).
Povestea e simpla: Lumea a intrat din nou in bucluc, iar singurul care o poate salva este McClane (Arnold fiind momentan ocupat cu politichia, adica, zic unii, exact in tabara adversa). Cum McClane tocmai isi batea capul cu o fiica ajunsa la varsta la care baietii devin foarte insistenti, treaba asta cu salvatul lumii i s-a parut floare la ureche. E drept ca nici scenaristul nu a complicat povestea prea tare, sau poate ca nici nu a fost vreun scenarist la mijloc.
In esenta, McClane (jucat de Bruce Willis, evident) trebuie sa ii vina de hac(k) unei bande de hackeri-rai care cu un programel-minune provoaca haos in America. N-am inteles exact care era scopul, da mi s-a parut ca la mijloc erau niste bani. Pe langa asta, el trebuie sa apere un hacker-bun (Justin Long, mai cunoscut din reclamele la Mac-uri), care participase la scrierea programelului, fara sa stie in ce se baga. Oricat m-am straduit, n-am reusit sa vad macar o linie din codul asta care spargea orice masura de securitate, si in plus te lasa sa te joci cu semafoarele, sa intrerupi curentul si sa vorbesti gratis pe mobil cu cine vrea muschii tai.
Filmul abunda de dialoguri inutile care fragmenteaza actiunea si asa firava, suspansul e omorat din fasa de scenariul previzibil, iar, cu exceptia unei situatii in care McClane isi ia o mama de bataie sora cu moartea de la o gagica, scenele de cafteala lipsesc aproape cu desavarsire. Efectele speciale ar mai fi putut salva ceva din impresia generala, dar se pare ca nimeni nu s-a gandit la asta.
Oricum, la final, cine trebuie sa moara moare, cine trebuie sa scape scapa, cine trebuie sa se indragosteasca se indragosteste, iar spectatorul poate sa faca ce vrea, ca oricum a platit la intrare si restul nu mai conteaza.
Partea buna in toata treaba asta e ca hackerii nu sunt romani, da probabil ca le-a fost frica: cine stie cum iesea finalul in cazul asta. Ar fi putut pati, Doamne fereste!, Bruce Willis ceva nasol, si unde mai puteam noi vedea un Die Hard 5 undeva prin 2016?
